Nu orice întrebare e un intro bun. 4 greșeli de evitat în prezentările în engleză

S-o spunem pe-aia dreaptă. Dacă nu ești un speaker de renume mondial pentru care cei din sală au plătit câteva sute de euro pe bilet, sunt șanse mari ca publicul să nu aștepte cu prea mare entuziasm prezentarea ta.

Adevărul e că avem multe pe cap, suntem într-o permanentă cursă contra cronometru, ceea ce ne face să fugim de lucruri pe care le găsim inutile sau plictisitoare. Și, din păcate, adesea prezentările de business intră în această categorie. Lungi, stufoase, plicticoase, cu slide-uri încărcate și cu senzația că toată vânzoleala asta ar fi putut fi un simplu email.

Asta înseamnă că oamenii nu-ți acordă atenția lor necondiționat. Trebuie să le-o câștigi chiar de la început dacă vrei să te asculte pe mai departe.

În al doilea rând, dacă simți că limba te pune în dezavantaj, cu atât mai mult trebuie să faci rai din ce ai: să îi aduci în povestea ta, să le captezi atenția și să îi faci să vrea să te asculte.

Un public fără reacție, cu fețe imobile și ochi în telefon e ultimul lucru de care încrederea ta are nevoie. Așa că atunci când emoțiile sunt duble (ochi ațintiți asupra ta + engleză), e cu atât mai important să începi în forță, ca să generezi o reacție pozitivă de la început, iar asta să te ajute să te relaxezi.

De aceea, un intro puternic nu este doar nice to have. Este o modalitate de a genera o reacție de la început, de a-i aduce pe oameni în povestea ta și, în același timp, de a-ți face ție începutul mai ușor.

De ce să începi cu o întrebare?

Una dintre tehnicile pe care le folosesc cursanții mei cel mai des în pregătirea prezentărilor și pitchurilor în engleză este întrebarea.

O întrebare schimbă imediat dinamica din sală. Nu mai ai senzația că vorbești singur în fața unui grup de oameni. Primești o reacție. Cineva ridică mâna, se uită la tine, răspunde sau zâmbește.

Dintr-odată, nu mai este doar un monolog. Devine un dialog, chiar dacă foarte scurt. Iar un dialog e mult mai ușor de gestionat decât un monolog în care toți ochii sunt asupra ta și tu habar n-ai ce gândesc.

În plus, o întrebare îi face și pe cei din sală să se implice. Intonația ta se schimbă, atenția lor se schimbă și apare senzația că fac parte din ceea ce se întâmplă, nu doar că stau și ascultă.

Dar există o problemă.

Nu orice întrebare este un intro bun.

Pregătesc profesioniști pentru prezentări și pitchuri în engleză de peste 10 ani și văd, din nou și din nou, aceleași greșeli.

1. Întrebarea deschisă

O întrebare deschisă îi lasă interlocutorului libertatea de a răspunde în orice direcție.

De exemplu:

“What is the meaning of collaboration to you?”

Sună bine. Poate fi o întrebare relevantă. Doar că, într-un intro, îți poate crea probleme.

Ce faci dacă nu răspunde nimeni?

Ai pus întrebarea și primești înapoi liniște. Nu tocmai începutul relaxant pe care îl căutai.

Sau poate răspunde cineva. Și începe să vorbească. Și vorbește. Și îți explică timp de trei minute ce înseamnă colaborarea pentru el.

Acum trebuie să preiei conversația, să nu pari că îl întrerupi și să revii la prezentarea ta.

Când ai deja emoții, nu ai nevoie de această doză suplimentară de imprevizibilitate.

Ce faci în schimb?

Folosești o întrebare închisă, cu două variante clare de răspuns.

A sau B. Alb sau negru.

De exemplu:

"Have you ever missed a deadline because you were waiting for someone else?"

Ai două variante. Publicul poate reacționa rapid, iar tu ai mai mult control asupra interacțiunii.

2. Întrebarea complicată

Uneori vrem să facem întrebarea suficient de interesantă și ajungem să o complicăm inutil.

De exemplu:

“Which do you think has a greater impact on successful collaboration: having a clear understanding of everyone’s roles and responsibilities, or creating an environment where people feel comfortable sharing their ideas and concerns?"

Dacă oamenii trebuie să se gândească prea mult la ce i-ai întrebat, nu mai ai un început foarte bun. De-aia întrebarea trebuie să fie cât mai scurtă și la obiect, fără preambuluri sau ocolişuri. În plus, cele două opțiuni e bine să fie cât mai concrete și să nu lase loc de interpretări.

3. Preambulul prea lung

O altă greșeală foarte frecventă este să pregătești întrebarea înainte să o pui.

„Before we start, I would like to ask you a quick question.”

„I’d like to start by asking you something.”

„I'd like to know what you think about...”

Și abia apoi vine întrebarea.

Problema nu este doar că pierzi câteva secunde. Dacă întrebarea este unul dintre lucrurile care îți ajută intro-ul să capteze atenția, tocmai surpriza face parte din efectul ei.

Când treci direct la întrebare, se schimbă și intonația. Iar o întrebare spusă cu intonația potrivită îți face aproape invariabil interlocutorul să se gândească la un răspuns.

Dacă în schimb începi cu „I’d like to ask you a question”, îi spui publicului exact ce urmează să faci. Nu mai există surpriză, iar începutul riscă să devină mai degrabă o introducere despre introducere.

4. Pui întrebarea, dar nu folosești răspunsul

Asta este, probabil, cea mai subtilă greșeală și, dintre toate, pe asta o văd cel mai des.

Pui întrebarea, iar apoi se întâmplă una dintre două lucruri.

Fie oamenii răspund ceva la care nu te așteptai, iar tu continui exact cum ți-ai planificat, fără să te adaptezi deloc la ce ai auzit.

Fie iei două-trei răspunsuri din sală, le mulțumești oamenilor și apoi continui cu prezentarea pe care ai fi ținut-o oricum, fără să încorporezi în ea nimic din ce tocmai ți-au spus.

În ambele cazuri, întrebarea devine mai degrabă un artificiu de început decât o parte reală din prezentare.

Dacă îi ceri publicului să se implice, răspunsul lor trebuie să aibă un rol în ceea ce spui mai departe. Întrebarea trebuie să deschidă drumul către prezentare, nu să fie o oprire înainte de ea.

Și aici apare partea care nu se poate învăța doar dintr-o carte

Poți să citești despre toate aceste tehnici. Poți să știi că un intro trebuie să capteze atenția, că întrebările creează interacțiune sau că o întrebare bună este scurtă, clară și relevantă.

Dar asta nu înseamnă că, atunci când ajungi în fața oamenilor, întrebarea ta va suna exact așa cum ai imaginat-o.

Pe foaie, poate părea excelentă. Când o spui cu voce tare, îți dai seama că este prea lungă. Crezi că oamenii vor răspunde într-un anumit fel și primești cu totul alt răspuns. Sau primești răspunsul pe care îl așteptai, dar nu știi ce să spui mai departe fără să pară că urmezi un scenariu.

Asta este partea pe care o văd mereu la SpeakUp Sessions: diferența dintre a înțelege o tehnică și a o putea folosi în real life.

Pentru că există o diferență destul de mare între:

„Știu ce ar trebui să fac.”

și

„Pot să fac asta în engleză, în fața oamenilor, fără să mă blochez.”

Iar diferența asta se reduce, în mare parte, prin exercițiu.